Muncă de Sisif: Omul care cară targa în spital

Majoritatea brancardierilor ies la pensie din motive medicale, doborâţi de o muncă de Sisif: căratul pacienţilor în braţe sau pe targă.Toată ziua îşi îndoaie spinarea sub greutatea pacienţilor. Câştigă 700 de lei pe lună plus
bacşişurile care, acum, sunt „de criză“. Este brancardierul român.

Consideraţi ultima verigă, ultima speţă a „lanţului trofic” al personalului medical, în braţele şi-n puţina lor ştiinţă stă de multe ori, atârnată de un fir de păr, viaţa pacientului. Căci ei trebuie să ştie cum să-l posteze pe targă, cum să-l transporte
şi cum să-l aşeze în pat. Fără a avea o anumită calificare, sunt primii care iau contact direct cu bolnavii.

Spitalul de urgenţă

În fiecare zi a anului, în curtea Spitalului Clinic de Urgenţă „Bagdasar-Arseni”, de pe Şoseaua Berceni, e forfotă ca-n stup. În medie sunt 200 de prezentări pe zi la camera de gardă. Astfel, nu există zile de sărbătoare sau sfârşituri liniştite de săptămână.

Pe porţile mereu deschise, oamenii intră, păşesc dezorientaţi, întreabă cu voce gâtuită de camera de gardă, de câte un doctor „cu nume” sau de saloanele unde îşi au bolnavii. Obişnuiţi, în timp
, cu atmosfera, doctorii şi asistentele sunt singurii care mai flutură câte un zâmbet în colţul gurii. În rest, în orice salon, pe orice hol sau în oricare salon domneşte durerea sau îngrijorarea celor care stau pe la uşi.

În orice moment se consultă, se diagnostichează, se intervine, se pun perfuzii, se taie, se coase, se pun oase la loc, se operează pe creier sau pe coloană. Paturile de fier, veştejite de vreme, gem sub greutatea bolnavilor care-şi aşteaptă rândul la viaţă sau la moarte. Parcă înadins aşezat mai aproape de cer, etajul VIII al spitalului este un fel de purgatoriu al morţilor vii, al celor cu afecţiuni grave ale coloanei vertebrale, care nu se mai pot mişca. Priveliştea şi mirosul greu dau stări de leşin oricărui om sănătos care s-ar încumeta să urce până aici.

Muncă necalificată

Pe şoseaua din faţa spitalului, sirena unui echipaj SMURD vuieşte asurzitor. Toţi sunt obişnuiţi cu zgomotul, şi cei din clinică, şi locatarii din blocurile de vizavi, care nici nu mai închid ferestrele, lăsând să le intre vara în case cu tot cu vuietul sirenelor. Maşina opreşte, pompierii sar rapid, dau jos targa mobilă cu bolnavul şi-o împing pe rampa înclinată până în faţa camerei de gardă. De acolo mai departe e treaba brancardierilor. Puţini ştiu ce răspundere uriaşă stă în braţele lor. O mişcare greşită ar însemna o viaţă mai puţin.

Florin Bica, medic
primar ortoped, purtător de cuvânt al clinicii, zâmbeşte când vorbeşte despre ei: „Sunt câte doi brancardieri pe secţie, cei mai mulţi fiind la departamentul de gardă. Nu ştiu ca în România să fie o şcoală de brancardieri, ci învaţă la locul de muncă specificul fiecărei secţii, cum să ridice bolnavul etc. Aparţin personalului medical, însă, situaţi pe o scară ierarhică, ei şi infirmierele sunt la bază, pe ultimul loc, dar sunt importanţi la fel ca oricare cadru medical. Media de vârstă a celor angajaţi aici este de 30-35 de ani. Puţini ies la pensie ca brancardieri, majoritatea se reorientează sau ies pe caz de boală.“